Iată analiza și mai ales gândurile și concluziile mele în urma unor plimbări în Timișoara, căutând și studiind plante. Nefiind foarte familiară cu orașul, a fost incitant să simt că analizez plante de aici. O fac spontan oriunde merg, dar aici mi-am propus să observ mai punctual, în zone diferite, fiecare cu specificul ei.
Ca oameni, suntem învățați să măsurăm și să organizăm. M-am înarmat cu camera foto a telefonului, cu vreo două aplicații de identificat plante, și am improvizat o structură de vreun metru, mai întâi din sfoară, apoi din niște bețe. Mi-am spus că așa voi izola câte un crâmpei din natură pe care să-l studiez, să-l identific și să-l categorizez. Cele mai multe poze le-am făcut astfel, dar pe parcurs am început să demontez această metodologie, iar ideile venite din această deconstrucție mi s-au părut mult mai interesante.
Mi-am amintit de o teorie din fizica cuantică care spune că „universul își ascunde valorile dacă încerci să îl măsori”. Prin actul de a delimita suprafețele, copiem ceea ce oamenii s-au obișnuit să facă de o vreme: punem garduri pentru a despărți, pentru a avea posesie; încercăm să înțelegem o bucată fără a vedea întregul. Alegem o singură valoare, o realitate, în locul unor realități posibile.
Într-un oraș, am fost învățați să percepem spațiul (pământul) ca proprietate privată sau publică. Pentru plante nu există noțiunea de proprietate. Ele își întind rădăcinile oriunde este posibil și își împrăștie semințele fără a avea conceptul de granițe. (Și asta mi-a făcut gândul să zboare la Caliban și vrăjitoarea de Silvia Federici, care descrie cum au început să fie îngrădite și privatizate terenurile comune: „În secolul al XVI-lea, «îngrădirea» era un termen tehnic ce se referea la o serie de strategii folosite de lorzii englezi și fermierii bogați în scopul de a-și extinde posesiunile prin eliminarea proprietății comune a pământurilor. Se referea cel mai adesea la abolirea sistemului de lucru în câmp deschis, prin care sătenii dețineau bucăți de pământ nelipite una de alta, pe un câmp neîmprejmuit. Îngrădirea includea și delimitarea prin garduri a locurilor comune și demolarea colibelor celor săraci care nu dețineau pământ, dar supraviețuiau datorită drepturilor tradiționale și accesului la bunurile comune.”)
Aș menționa aici și „Fence Ecology”, un domeniu nou în ecologie care studiază efectul gardurilor construite de om asupra ecosistemelor, comunităților faunei, a circulației nutrienților și dispersiei semințelor. Fragmentarea pe care o aplicăm lumii naturale are efecte încă puțin studiate, dar foarte pronunțate. Această observație se leagă de ceea ce am simțit analizând plantele: încercarea noastră de a delimita și organiza natura prin garduri, straturi sau alte metode poate afecta profund modul în care viața interconectată din jurul nostru funcționează și comunică.
Plantele sunt într-o comuniune continuă cu natura din jurul lor (animale, microorganisme, rețele infinite de micelii care conectează totul în rețeaua solului). Ca oameni, cred că am desconsiderat suficient felul în care elementele naturii comunică între ele; credem că înțelegerea și limbajul omenesc sunt atât de superioare și speciale. Poate plantele au un mod de a comunica pe care nu îl înțelegem. Noile studii arată că plantele reușesc să comunice prin aceste rețele de micelii. De exemplu, dacă o plantă e atacată de dăunători, trimite semnale plantelor din jur, avertizându-le, iar acestea emit fitochimicale care atrag prădătorii acelui dăunător.
Microbiologia solului face de fapt posibilă asimilarea nutrienților de către plante. Protozoarele și nematodele procesează nutrienții în sistemul lor digestiv și îi fac astfel bio accesibili pentru plante (ceea ce pentru noi e o descoperire relativ recentă). Plantele sunt organisme imobile care înțeleg că sunt alte organisme mobile în jurul lor. De exemplu, plantele oferă exudate radiculare care funcționează ca niște „prăjituri” ce atrag organismele mobile, care le aduc nutrienții. Există o inteligență specifică plantelor, care este de neînțeles pentru oameni, fiind atât de diferită. Poate confundăm conștiința de sine cu inteligența umană.
Omul face parte din natură, deși în ultima vreme am fost învățați să ne percepem diferiți de ea. Organismul nostru funcționează prin procese pe care nu toate le conștientizăm; și noi avem un microbiom care ne influențează sănătatea, bunăstarea și chiar felul în care gândim. Avem și noi nevoie de această simbioză cu miliarde de microorganisme.
Felul în care se practică azi agricultura (agricultura intensivă, în care se folosesc multe substanțe chimice) va distruge solul în mai puțin de 60 de ani. La aceasta contribuie și defrișarea, care accentuează eroziunea solurilor. Ar fi bine să reînvățăm să trăim în simbioză și nu exploatând.
În romanul Lumii îi spuneau pădure (The Word for World Is Forest) de Ursula K. Le Guin, comuniunea localnicilor cu natura este descrisă în contrast cu reprezentarea colonizatorului. Este o carte la care mă gândesc adeseori atunci când reflectez la relațiile oamenilor cu natura și cu propriii semeni. Îmi amintește de felul sustenabil în care omenirea a reușit să trăiască în cea mai îndelungată perioadă a existenței sale:
„Pădurea era lumea lor. Nu o resursă, nu un peisaj, nu o colecție de specii. Era lumea lor. Întreaga lume. Cuvântul lor pentru lume era același cuvânt pentru pădure.”
Îmi amintește și de faptul că permacultura se bazează pe studiul practicilor populațiilor care știau să trăiască sustenabil. Dar și de felul în care azi nu reușim să renunțăm la practicile de exploatare asupra naturii, asupra oamenilor și chiar asupra propriei persoane:
„Ei nu vedeau pădurea decât ca pe o resursă de exploatat. Copacii, solul, animalele – toate erau doar materiale de muncă. Locuitorii săi erau simple obstacole sau instrumente pentru scopurile lor.”
M-am plimbat în multe locuri și trebuie să recunosc că mi-au plăcut mai mult cele sălbatice și nu atât de îngrijite. Dar am observat și nevoia oamenilor de a interacționa și a cultiva diverse plante prin jurul blocurilor. Faptul că am întâlnit și grădini de legume în anumite zone, în general private, e de bun augur.
Un alt aspect care mă interesează peste tot unde merg este comestibilitatea plantelor sălbatice. Le găsesc în abundență, deși nu sunt o mare cunoscătoare. Îmi place însă să vorbesc despre „etica foraging-ului”.
În primul rând, să nu guști niciodată plante pe care nu le cunoști sau de care nu ești sigur. Apoi, să estimezi abundența cu care crește planta respectivă, astfel încât să lași suficient pentru a supraviețui și a se înmulți, pentru insecte și păsări, dar și pentru alți oameni care poate și-ar dori să culeagă din aceeași plantă. Îmi place această raportare în care luăm doar cât avem nevoie, gândindu-ne la alții și la întreaga natură.
Enumăr doar câteva dintre multele plante comestibile cu care m-am întâlnit: nuc (Juglans nigra), smochin (Ficus carica), iarba grasă (Portulaca oleracea), spanac sălbatic (Chenopodium album), trifoi (Trifolium repens) – aici prefer florile trifoiului roșu –, mentă (Mentha), pătlagina îngustă (Plantago lanceolata) și pătlagina mare (Plantago major).
Locurile care mi-au atras atenția:
Parcul Bucovina – aici am admirat copacii și prezența unor delusoare construite, care mi s-au părut un element interesant și binevenit într-un parc. M-am amuzat și cum iarba crește doar până unde ajunge irigația.
Torontalului, unde întoarce tramvaiul – o diferență clară între partea interioară, unde pare să fi fost plantat trifoi, și partea unde explodează flora spontană, rezilientă și diversă. Am găsit chiar și mentă.
Strada Aradului, o casă abandonată – o mică junglă de plante care se întind pe unde apucă. Aici mi-am amintit prima oară de vegetația care invadează templele din Angkor. Am făcut cunoștință și cu „Barba bătrânului” (Clematis vitalba). Mi-a plăcut să văd smochini apăruți voluntar; nu m-a mirat să întâlnesc Murul (Rubus canescens) și Spanacul sălbatic (Chenopodium album), crescut aproape din asfalt. E un loc de care mă bucur că e lăsat, deocamdată, în pace, să-și crească viața cum vrea.
Iulius Gardens – gazon irigat, pe care abia vezi o frunză sau un puf. Dar mă bucură să observ copacii de lângă stradă toaletați cu grijă, fără crengi crescute spre interior și cu coroana formată frumos. În contrast cu toaletările „din topor”, pe care le-am văzut prin alte părți. Mai încolo natura e frumos aranjată, iar copacii tunși în forme geometrice. Mă gândesc că felul în care anumite corporații sau firme de grădinărit au grijă de spațiile publice, până la urmă, descrește posibilitatea interacțiunii umane cu acel loc. Omul devine un privitor pasiv al grădinii, trebuie să respecte regulile spațiului respectiv fără să aibă voie să-l transforme. Poate că unii oameni preferă un estetic „gata oferit” și un spațiu fără consens comunitar despre cum să fie folosit.
Grădini Urbane Libere – pe un perete al blocului se cațără vița-de-vie împreună cu goji și passiflora. Pe lângă mai multe blocuri, în diverse areale, e plin de plante interesante, lăsate să-și formeze semințele, gândite să ofere hrană și păsărilor. Am văzut recipiente umplute cu apă pentru insecte, completate cu pietre, astfel încât acestea să nu se înece. M-am întâlnit cu Maria, care mi-a povestit despre grădină, despre interacțiunile cu vecinii, despre cum unii oscilează între apreciere și blocajul că nu e totul pus ordonat în straturi. Am discutat mult, iar timpul a trecut repede. Aici am simțit nevoia să mă întorc și a doua zi, să revăd grădina. Aici am făcut cunoștință cu floarea de gheață (Hylotelephium spectabile), năpraznic (Geranium robertianum), coada-calului (Equisetum arvense), clopoțel (Campanula), bujori (Paeonia), săpunărița (Phlox paniculata), cana (Canna indica), veronica (Veronica spicata), verbena (Verbena officinalis), salcioara (Elaeagnus angustifolia), bergamot (Monarda didyma), lavanda (Lavandula angustifolia) și arbustul perlelor (Callicarpa bodinieri), printre altele 🙂
“Woodchips parc”– Un parc în construcție, dar care este încă foarte sălbatic. E plin de copaci și tufe înghesuite, câteva alei sunt în lucru, iar în proces cred că s-a defrișat o parte din vegetație. Pe ici, pe colo am întâlnit grămezi de lemn tocat – de aici a venit și botezul neoficial al zonei. Zonele defrișate încep deja să fie ocupate de diverse ierburi. M-am întâlnit cu iarba grasă (Portulaca oleracea), vanilia sălbatică (Heliotropium europaeum), ambrozia (Ambrosia artemisiifolia), nelipsitele mure (Rubus canescens) și multe altele.
O bordura lângă Gară – Aici m-am întâlnit cu un kale (Brassica oleracea) care s-a încăpățânat să răsară între bordură și asfaltul șoselei și am simțit că trebuie să documentez și acest loc. Asta m-a făcut să mă gândesc că multe plante comestibile ar putea fi cultivate sau lăsate să crească în locuri pe care le considerăm neconvenționale (și nu mă refer chiar la marginea șoselelor, unde e destul de poluat).
Solventul e un loc fascinant, lăsat în paragină de mai bine de 25 de ani. Terenul devine încet o pădure, plantele iau totul în stăpânire chiar dacă aici a existat toxicitate și poluare. Îmi revine din nou, și mai puternic, imaginea templului din Angkor, invadat de rădăcini și vegetație. Am văzut mulți cenușari (Ailanthus altissima), despre care am citit că sunt rezistenți la poluare și foarte buni pentru fixarea solului. Au crescut și frăsini (Fraxinus pennsylvanica), plopi (Populus nigra). Dintre plantele cățărătoare am remarcat hameiul (Humulus lupulus). Acestea sunt doar câteva dintre cele pe care le-am identificat, pentru că, la fel ca peste tot, natura e incredibil de diversă. Mi-am petrecut timpul admirând acest vizual frapant, în care plantele îmbrățișează, acaparează și aproape că demolează clădirile vechi.
Piața Bălcescu e un loc unde m-a surprins abundența și diversitatea plantelor, de data asta puse cu intenție și bine gândite. Mai greu accesibil, fiind în centrul unui sens giratoriu. Deduc că a fost conceput să fie observat de la distanță, deși eu, alături de diverse insecte și fluturi, ne-am aventurat mai aproape.
Grădina lui Robi – Legumele pot fi crescute și în spatele blocului. Interacțiunea cu vecinii poate să fie pozitivă și tolerantă. Trebuie să fie minunat să ai aproape de locul în care stai o grădină pe care să o uzi, să o observi, să o îngrijești și să te bucuri de roadele ei. Ceva ce mulți orășeni poate nu au experimentat, dar aceasta e dovada că ar putea.
