Salut!
Eu sunt Lia și iubesc/Adevărul să-mi rostesc/Copacii să-îmbrățișezi/Și cu Vântul să vorbesc…
Acum că am împărtășit cu voi o parte din Cântecul meu de Putere, pot spune că sunt inginer peisagist, în adâncul sufletului grădinar, visător, artist. Am studiat specializarea Peisagistică, în cadrul Universității de Științe Agricole și Medicină Veterinară Timișoara, Facultatea de Horticultură și Silvicultură. Alegerea de a studia acest domeniu a fost bazată pe dragostea pentru natură, dorința de a-mi aprofunda cunoștințele în această direcție, în plus pe lângă fascinația ideii de a construi cu Verde Viu.
Sunt în acest proiect pentru a vă povesti puțin despre arhitectura peisajului, peisagiști, și pentru a vă aminti despre importanța spațiului verde din orașe. Misiunea mea mai profundă este de a vă conduce către un exercițiu de conștientizare și de a vă invita la Observare, Exprimare, Acțiune și mai ales Visare. Visul ca gest de Creație.
Să pornim în călătorie, zic!
“Prin definiție, arhitectura peisagistică este un domeniu multidisciplinar (ce-mi place cuvântul acesta!) care include aspecte ale botanicii, horticulturii, artelor plastice, arhitecturii, design-ului industrial, științelor solului, psihologiei mediului, geografiei, ecologiei și ingineriei civile, etc…”
Așa zice wikipedia.
Dar oare ce fac peisagiștii în Timișoara?
Ei bine, pe langa proiectarea, amenajarea și întreținerea spațiilor verzi, în Timișoara s-a înființat, în urmă cu 20 de ani, Asociația Peisagiștilor din România, ale căror activități vă recomand cu drag să le urmăriți. Așa veți simți că există, totuși, un sprijin oferit orașului, dar și un loc, o comunitate unde ne putem implica astăzi pentru a schimba peisajul în bine, pentru a îngriji și a înțelege elementele sale deja existente. Simt că printre cele mai importante acțiuni ale acestei asociații ar fi:
- Implicarea în legătură cu Registrul Local al Spațiilor Verzi din Timișoara – “Fără un registru verde, nu există date precise despre distribuția și dimensiunea spațiilor verzi. Acest lucru îngreunează procesul de planificare urbană, conducând la o dezvoltare haotică a orașului, în care spațiile verzi sunt frecvent desființate pentru a face loc unor construcții imobiliare sau infrastructurii, fără a lua în considerare necesitățile de regenerare urbană și protecția mediului.”
- Implicarea în proiectul Grădinescu – “Grădinescu e un model de regenerare urbană ce exemplifică cum sisteme de permacultură, educaţie, economie circulară, energie şi hrană se pot îmbina creativ într-o reţea de grădini urbane, care să aducă un plus de energie şi vitalitate în viețile orășenilor.”
- Proiectul de documentare patrimonială şi rezidențe de cercetare multidisciplinară dedicate renumiților grădinari Mühle.
Eu am participat anul acesta la conferința aniversară de 20 de ani de AsoP și a fost minunat, ca o gură de aer proaspăt!
Pun aici câteva bucățele/ idei din Albumul Aniversar:
“MESAJELE ȘI VALORILE CARE NE GHIDEAZĂ
În anul 2000, Convenția Europeană a Peisajului (Florența) definește peisajul ca parte fundamentală a patrimoniului natural și cultural, și ca element esențial al calității vieții oamenilor.
[…]
Avem peisajele pe care le construim. Suntem cu toții responsabili.
Profesia de peisagist necesita numeroase calități umane, sociale și artistice. Fără esența sensibilă, tehnica devine arogantă și mincinoasă, distrugătoare.
[…]
Profesia noastra este încă tânără, noi trebuie să o inventăm!”
Pe parcursul anilor de studiu am experimentat o parte din vastitatea domeniului peisagisticii. Conexiunea cu botanica, dendrologia, floricultura, arboricultura, m-au făcut să privesc plantele dintr-o perspectivă științifică mult mai mai complexă, dar și să înțeleg ciclurile lor de viață. Discipline precum compoziția, design-ul sau arta florală, m-au apropiat și mai mult de partea, să zicem, mai artistică.
S-a născut atunci și provocarea de a îmi delimita un mod personal în care să-mi pun în aplicare meseria. După finalizarea studiilor, am simțit nevoia unei practici mai apropiate de sit, de pământ, în contact direct cu plantele. Am lucrat în grădini private și în florarii.
Provocarea s-a născut și din faptul că mi-am dat seama că îmi plac o gramadă de nișe ale domeniului, și trebuia să fac o alegere, încotro să o apuc. Acum încă e în construcție acest modus operandi al meseriei. De fapt, nici nu știu dacă o pot numi doar o meserie. Îmi dau seama, după 10 ani, că e mai mult un mod de a trăi. E ceva mult mai mult decât a îmi face meseria… să observ natura, să dau curs nevoii de a o îngriji, să fac aranjamente sau diverse colecții de semințe și crenguțe.
Nu spun că lucrul în grădini private sau florării nu a avut un rol important, cum nu spun nici că dacă alegi să lucrezi într-un birou de proiectare nu mergi mai în profunzime, însă pentru mine cred că meseria de peisagist a venit cu provocarea de a-mi șlefui propriul mod de a o aplica și de a aduce împreună diferite pasiuni.
Lucrul în grădinile private mi-a adus în atenție nevoia de a-mi educa clienții spre a accepta în grădinile lor soluții ceva mai sustenabile sau mai potrivite pentru sanatatea gradinii lor ca întreg. Poate cea mai mare provocare este să îi faci pe oameni să înțeleagă că gradina este un întreg, ceva viu care necesită timp și grijă pentru a arăta așa cum visezi tu, ca și beneficiar. De asemenea, în perioada în care am lucrat mai mult în întrețineră, a devenit o provocare monotonia grădinilor care aveau doar gazon, un gard viu și câțiva pomi. Aici am încercat din ce în ce mai mult să îi conving pe oameni să înțeleagă importanța diversității și să mă desprind de cei care nu acceptau acest fapt. Am fost și sunt bucuroasă când clienții mei accepta ca măcar un colțișor din grădina lor să rămână mai sălbatic.
În florarii am avut de asemenea provocarea de a ghida clienții către alegerea de ambalaje mai simple…spre deloc. Astăzi nu mă mai văd lucrând într-o florărie fără ca aceasta să fie bazată pe principii ce susțin respectul față de mediu, tristețea venită din conștientizarea faptului că avem atââât de puțini producători locali de plante și flori tăiate.
Aspectul multidisciplinar al acestei meserii și vastitate de care vorbesc invită la colaborare. Peisagistul ajunge un mediator între om și natură, dar și între diferiți specialiști implicați în amenajarea, protejarea, construirea sau repararea unor peisaje. Recuperarea peisajelor degradate poate fi și în strânsă legătură cu recuperarea unui peisaj interior. Tot ceea ce ce înconjoară, că vrem sau nu să credem, face parte din noi. Nu este vorba despre a da vina pe cineva, ci mai mult este un exercițiu de observație.
Ce folosesc eu aproape zilnic, fie că sunt în oraș sau la sat, este sa fiu atentă la ce trezește-n mine un peisaj și atunci să mă gândesc că pe alegerea asta îmi fixez atenția. Ideea e că dacă văd o zonă plină de gunoaie, asta spune ceva și despre mine, și despre societatea în care trăiesc, realizând că dacă vreau sa schimb ceva, am nevoie în primul rând să accept și să înțeleg ce se întâmplă. Apoi pot să fac niște conexiuni legate de felul în care visez eu acel spațiu, cu acest vis să merg mai departe, să proiectez și să acționez.
Am ajuns să credem că trăim într-o lume unde acțiunile noastre mici, simple, firești, naturale, sensibile, nu pot schimba nimic. Peisajul are efect asupra noastra fie ca suntem conștienți sau nu de asta.
De multe ori în plimbarile mele prin oraș am găsit bucurie și inspirație în spațiile dintre blocuri, unde oamenii au creat de zeci de ani și continuă să creeze, voluntar, împreună, mici amenajări. Unele poate sunt puerile, altele amintesc de grădinile de la sat, altele sunt creații armonioase pline de specii de plante pe care nu te aștepți sa le vezi acolo.
Aceste spații vorbesc despre nevoia oamenilor de a crea frumusețe și de a fi afară, de a îngriji natura și de a aduce aproape ceva ce ei iubesc, dar este și despre a împărtăși cu ceilalți această frumusețe.
Am observat mai în detaliu câteva din aceste grădini. La unul dintre blocuri, am avut bucuria să și stau la o discuție cu un domn locatar ce a amenajat (și pare că încă amenajează) și îngrijește spațiul verde din fața blocului, de 15 ani. Da, știu, poate să pară banal și pueril. Da, știu, mulți dintre acești oameni poate nu au o grămadă de cunoștințe despre plante, însă pentru mine acești oameni și voința lor, e o inspirație și un punct esențial pentru a putea imagina un viitor comun. Cum spuneam, spațiul verde este un bun comun și cu toții avem un cuvant de spus și o responsabilitate de asumat.
Visez ca împreună cu acești oameni să molipsim cât mai multă lume să-și exprime dragul și grija pentru Natură.
De asemenea, în spațiile dintre blocuri am găsit și zone improvizate de relaxare sau locuri de joacă pentru copiii. Aceasta arată nevoia reală a oamenilor de astfel de spații.
Visez ca aceste locuri să fie amenajate cu gândul la natura și oamenii ce trăiesc în acele blocuri.
În fața blocului bunicii mele sunt, printre alți arbori, 2 tei pe care îi iubesc din toată inima. Ei au jucat un rol important în apropierea mea de natură. Am o profundă legătură cu această specie, însă ce vreau sa spun este ca acești tei au fost plantați de către locatari atunci cand s-au mutat aici. Acum teii au 40 de ani, iar cei ce i-au plantat nu mai sunt printre noi. Dacă micile noastre gesturi nu ar conta, atunci cum ar fi arătat astăzi spațiul din fața blocului fără cei 2 tei?
Oricine poate fi peisagist, cu atât mai mult, oricine poate fi grădinar. Oricine poate observa peisajul și poate găsi liniște, inspirație sau refugiu. N-aș putea vorbi despre grădina mea de vis fără să consider oamenii din gradină și fără…orașul meu de vis + *educație + *conștientizare + *abundență + *cooperare + *împreună + peisajul care ne îmbrățișează.
Tema care mă preocupă recent cel mai mult este felul în care plantele răspund și reacționează atunci când le dăm atenție. Este ceva despre a fi prezentă cu totul atunci când lucrez la îngrijirea unei plante. Nu știu dacă, și cât de profund, pot descrie în cuvinte. Ce pot spune este că văd diferențe majore când sunt “acolo cu totul” , față de când sunt mai haotică.
Este o grădină unde merg o dată la două săptămâni, unde este mult de lucru și de multe ori alunec într-un soi de panică, văd cât de multe nu am făcut. E un efort constant în a mă întoarce în prezent, așa că grădinăritul devine mai degrabă un fel de meditație și nu un simplu task. Adică nu doar execut niște lucrări, ci simt că prin acele lucrări creez, creez alături cu Natura.
Întoarsă după două săptămâni văd cu claritate: plantele care le-am îngrijit fiind prezentă se simt mai bine, înfloresc, sunt mai vivace și au o anumită energie. În schimb zonele unde am fost haotică, simt acel haos din mine.
Spațiile verzi din orașe sunt un bun comun – de aceea avem un cuvânt de spus, dar și o responsabilitate de asumat. Visez la un peisaj urban unitar, zonele verzi să comunice între ele și mai mult. Și da…visez în primul rând sa fie amenajate bine și asta să implice locatarii.
