Scurtă introducere
Deși rareori remarcăm plantele ce răsar din pavaj sau uneori chiar din streașina sau zidurile clădirilor — și atunci o facem cel mai probabil pentru a le îndepărta — mediul urban are adesea o atitudine distructivă față de vegetația ce reușește să supraviețuiască în aceste condiții austere.
Puțin se discută despre importanța plantelor ruderale ce alcătuiesc flora erbacee spontană din orașe, în special despre rolul acestora ca suport esențial al întregii biodiversități urbane (faunistice, micologice etc.). Cumva am ajuns să credem că un oraș curat înseamnă un oraș lipsit de orice alt tip de viață în afara celei umane pe străzile noastre. Dar, în natură, curățenie înseamnă echilibru — atunci când ciclul biologic al speciilor prezente într-un anumit spațiu geografic se completează reciproc și astfel totul este „reciclat”.
În biologie, această sinergie a vieții poartă numele de lanț trofic. Cu cât lanțul trofic dintr-un habitat este mai complex, cu atât biodiversitatea este mai mare. Complexitatea este dată de câte specii avem, dar mai ales de cât de mare este interdependența dintre aceste specii. Așadar, un număr mare de specii nu înseamnă neapărat o biodiversitate mare. De aceea, speciile alohtone (specii care au evoluat în alte spații geografice și care de multe ori se comportă invaziv la noi) nu sunt luate în calcul când vorbim de biodiversitate.
Pajiștile sunt alcătuite din zeci sau sute de specii de plante și insecte, interconectate prin numeroase relații trofice. Chiar dacă în mediul urban sunt mai puțin biodiverse decât în mediul rural, au un rol foarte important în sechestrarea carbonului atmosferic și în îmbunătățirea calității aerului din orașe.
Vegetația nativă ocupă o nișă (un spațiu fizic) și se comportă ca o barieră ecologică împotriva colonizatorilor alohtoni. Are capacitatea să regleze temperatura ambientală, să absoarbă poluarea cu praf și noxe prin specii de plante cunoscute ca bioacumulatori și să regleze regimul hidric din sol, reducând pierderea fertilității. Vegetația care se descompune generează în timp humus necesar menținerii sănătății arborilor și a microflorei subterane. Se cunoaște deja că biodiversitatea din sol, chiar dacă nu este vizibilă cu ochiul liber, reprezintă 60% din biodiversitatea la nivel global.
Managementul intensiv al pajiștilor urbane prin cosiri și mulciri succesive duce la erodarea covorului vegetal. Solul decopertat, sub acțiunea vântului, a stresului termic și hidric și a poluării, se degradează, iar în timp recolonizarea cu vegetație devine problematică. De exemplu, astfel de zone degradate sunt frecvent colonizate de Ambrosia artemisiifolia.
Reziliența biodiversității urbane are implicații majore asupra calității vieții din orașe, asupra sănătății omului și a animalelor în contextul încălzirii globale. Orașele sunt supuse tot mai des fenomenelor meteo extreme. Aridizarea și plantele invazive sunt tot mai prevalente și dăunătoare sănătății omului (ex.: uscarea arborilor, cantitate mare de polen alergen și praf).
Și din punct de vedere economic, gestiunea orașelor presupune costuri suplimentare: udarea arborilor, achiziții repetate și plantări de arbori/gazon/plante ornamentale, îndepărtarea plantelor dăunătoare și a arborilor uscați, ierbicidări și stropiri cu insecticide pentru a gestiona insectele dăunătoare etc. Gestiunea corectă a vegetației spontane înseamnă și sustenabilitate pe termen lung. Așadar, chiar dacă suntem obișnuiți să vedem anumite plante considerate buruieni, este posibil ca în contextul schimbării climatice și al managementului deficitar ca ele să devină rarități.
De exemplu, neghina (Agrostema githago), simbol omniprezent în folcloristica românească, era considerată dăunătoare în culturi până la eradicarea ei în anii 1970, dar astăzi câți dintre noi putem spune că am mai văzut neghină?
