🦃🐓🦉🍄🟫🌳🍄🪱🪨🐦🪺🦋🦅🐛 🐜🌾🦆🦗🐦⬛🐍🐌🐥🪿🐕🦔🦊🐈
Anul acesta, în Biograme urbane (și nu numai), am tot vorbit despre cum împărțim orașul cu alte specii: plante spontane, ciuperci, păsări, insecte, oameni care folosesc același spațiu, deși nu apar niciodată în același cadru.
SEPALE este unul dintre locurile în care această temă devine foarte concretă: un parc–sanctuar pentru păsări nerăpitoare și corvide, dar și un teren viu, în care cresc copaci și plante autohtone gândite să hrănească, deopotrivă, oamenii, păsările și alte specii non-umane care îl traversează.
Într-o zi rece de decembrie, în cadrul turului ghidat de Silvia Moldovan, am explorat ce înseamnă, în practică, să ai grijă de un petic de pământ aflat în mijlocul câmpului, într-o zonă dominată de monoculturi, și să te gândești la toți locuitorii lui — nu doar la cei aflați la doi metri deasupra solului. Am vorbit despre cum se transformă un astfel de loc în timp, despre rolul tufelor, ierburilor și al porțiunilor lăsate să crească de la sine și despre cum arată ecologiile de iarnă din jurul Timișoarei, atunci când, pentru noi, pare că totul a intrat în pauză.
La final, am pregătit împreună un pat de iarnă experimental — așa cum îi spune Silvia, pentru că învățarea se face din mers, iar uneori o pulpă uitată la semințele sâmburoase poate doar să întârzie germinarea, nu să oprească povestea. În acest pat au intrat semințe adunate de-a lungul anului, în mare parte de copaci autohtoni, culese din Timișoara — de pe străzi, din parcuri și din curți — cu o mică excepție: alunele turcești, venite din Oradea.
🫘🌰 Am plantat nuc negru (Juglans nigra), gândit ca resursă pentru corvide, magnolia grandiflora — o plantă antică, mărul calului (Maclura pomifera), potrivit pentru garduri vii cu spini serioși, alun turcesc (Corylus colurna), cu alune mici pe care porumbeii le pot înghiți întregi, cireși sălbatici (Prunus avium, padus, virginiana), sorbi (Sorbus), păducel (Crataegus), castan comestibil asiatic (Castanea crenata, mollissima), stejari (Quercus cerris, robur) și Diospyros lotus, valoros atât ca portaltoi pentru kaki, cât și prin fructele care rămân pe ramuri pe timpul iernii.
Vizita a fost completată de materialul „Experiență personală: Ambrozia și Scaiul Popii”, realizat de Silvia Moldovan, care documentează, pe parcursul mai multor ani, transformarea unui teren agricol intens perturbat într-un ecosistem aflat în regenerare. Pornind de la experiența construirii Sanctuarului SEPALE pe un sol degradat de agricultură intensivă, textul urmărește apariția masivă a ambroziei și a scaiului popii în primii ani și dispariția lor treptată în zonele lăsate în pace, fără intervenții chimice sau mecanice agresive. Materialul pune în discuție practicile dominante de combatere — erbicidarea, discuirea, lăsarea solului dezgolit — arătând cum acestea favorizează tocmai plantele considerate „problemă”, și propune o schimbare de perspectivă: de la control și eliminare, la înțelegerea rolului plantelor pionier, a succesiunii vegetale și a timpului ca formă esențială de grijă.
